Anselm Grun

Credinţă şi psihologie

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă"

Pentru listare economica apasati aici

"Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. Se pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii. Aceasta se datorează , după dumneavoastră, incapacităţii Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor, într-un mod inteligibil, în rezolvarea problemelor interioare?

Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. Ea s-a îngrijit foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui. Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care, pe vremea lor, erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare.

În Statele Unite astăzi, consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. Este vorba de o practică tipic americană, de o modă, sau această practică are raţiuni mai profunde?

Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. Dar la noi această practică se răspândeşte. Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale. Altădată, omul avea ocazia să vorbească mult cu prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în confesiune. Astăzi, aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie.

Astăzi, pentru mulţi oameni, psihologii l-au înlocuit pe confesor. După părerea dumneavoastră, a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase?

Noi am lăsat confesiunea să se degradeze într-un ritual vid. Pentru o confesiune autentică dialogul este indispensabil. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă, lipseşte timpul pentru o discuţie. Confesiunea ar fi cu siguranţă pentru mulţi, şi astăzi, un bun mijloc de a vorbi de partea lor de umbră şi de culpabilitatea lor; primind absolvirea, ei ar putea astfel face experienţa a ceea ce înseamnă, pentru ei, o primire necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Ar trebui să găsim noi forme de confesiune(de exemplu o confesiune în cursul unei discuţii), dar şi să promovăm formarea psihologică a confesorilor. Pentru că penitenţii caută oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i ajute pe calea lor spirituală.

Această problemă s-a pus de secole. Chiar dacă existau suficient de mulţi preoţi totuşi confesiunea era o formalitate. Până în ultima vreme se utilizau ceea ce se numeşte examene de conştiinţă care se bazau pe o listă de păcate grave sau venale. Cum consideraţi această confesiune şi cum să se schimbe concret modul de a ne confesa?

Maniera de a ne confesa în ultimele veacuri a fost extrem de formală. Cu toate acestea confesiunea rămâne o ofertă salvatoare importantă din partea Bisericii, pe care o recunosc chiar şi unii psihoterapeuţi. Ar fi bună de asemenea redescoperirea planului psihoterapeutic al sacramentului reconcilierii. Oamenii ar veni mai des să-şi întâlnească confesorul. Cu siguranţă nu atât de des ca acum o sută de ani, dar totuşi în momentele în care au nevoie în mod real. Examenul de conştiinţă oferă un ajutor sigur cu condiţia să nu fie de un formalism fără judecată. N-ar trebui să fie vorba decât de simple sugestii destinate examenului de conştiinţă.

În cărţile dumneavoastră asociaţi adeseori privirea credinţei cu cea a psihologiei. Există în zilele noastre posibilităţi de rezolvare, pentru asistenţă spirituală, fără cunoştinţe de psihologie modernă?

A asista spiritual pe cineva implică o cunoaştere a sufletului omenesc. Să o recunoaştem: tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa cu psihicul omului. Dar cunoaşterea spirituală trebuie să fie asociată astăzi cu psihologia pentru a putea lua în considerare omul aşa cum este el. Cel care, în zilele noastre, asistă spiritual persoane fără cunoştinţe psihologice – descoperind de exemplu prea târziu aspecte patologice, nevroze, răni interne sau fale reprezentări - , poate chiar să le angajeze pe căi fără ieşire.

În ce anume vedeţi aportul principal al psihologiei în rezolvarea problemelor religioase? Ce poate oferi psihologia credinţei?

Psihologia nu pune în ordine problemele religioase. Dar ea ne incită să ne întrebăm asupra credinţei noastre, asupra concepţiilor infantile, asupra fugii din faţa realităţii fiinţei noastre. Psihologia are deci o funcţie critică a religiei. Şi mai exact psihologia lui Jung şi psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere pe calea mea spirituală. Ele mi-au arătat că drumul meu spiritual mă conducea la o sănătate psihică dând sens vieţii mele.

Avantajul psihologiei rezidă în aceea că putem percepe sufletul omenesc ca pe un tot. Ea mă ajută să iau cunoştinţă de globalitatea existenţei mele. Într-adevăr, relaţia mea cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă sunt capabil să-i să-i prezint tot ceea ce se află ascuns în mine. Adeseori întâlnesc persoane de o mare pietate care sunt incapabile să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. În consecinţă, raportul lor cu Dumnezeu nu poate fi plenar. Psihologia mă ajută deci să-mi identific propriile răni fără a putea totuşi să dea un sens vieţii mele, ceea ce poate face numai credinţa. Dar trebuie mai întâi ca eu să încep prin a recunoaşte toate problemele mele pentru a le putea prezenta lui Dumnezeu. Atunci numai îmi este posibil să parvin la o transformare interioară şi la o vindecare. Mai mult, psihologia are un rol critic, deja evocat, în privinţa vieţii spirituale. Ea poate să-mi arate dacă, prin intermediul spiritualităţii, nu cumva caut doar să-mi croiesc propria mea cale. Atunci când spiritualitatea devine un mijloc pentru a-mi permite să elimin problemele mele sau să le evit, o asemenea practică spirituală(sau chiar o reprezentare a lui Dumnezeu) poate deveni un drog. Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii, la libertate interioară, la pacea inimii şi la armonia cu sine, este pentru că este vorba de o cale bună.

Unii credincioşi atenţionează contra pericolului psihologizării credinţei. Unde sunt limitele pentru ca psihologia să nu înlocuiască credinţa?

Psihologia nu trebuie să fie norma ultimă a credinţei. Credinţa depăşeşte psihologia. Ea trebuie doar să se confrunte cu psihologia. Dar scopul credinţei nu este în primul rând sănătatea psihică(şi deci ceva important ar putea să-i scape), ci deschiderea spre Dumnezeu şi împlinirea dorinţei sale umane în Dumnezeu.

Ne întrebăm cu privire la raţiunea pentru care omul, din punct de vedere psihologic, se poate scuza pe sine de ceva fără ca apoi, din punct de vedere spiritual, să poată numi corect lucrurile. Un anumit număr de păcate se raportează disimulat(făţarnic, cu perfidie) la o rană interioară…

Cu toată înţelegerea noastră pentru atitudinea noastră, adeseori influenţată de propriile noastre răni şi temeri, există o culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia, şi cu aceasta trebuie să venim la Dumnezeu. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea noastră. Dar nu este aptă să o elimine nici să o ierte.

Vorbeam de faptul că mulţi tineri vă citesc cărţile. Ori, ei au probleme diferite şi au o altă mentalitate decât cea a generaţiei dumneavoastră. Este astăzi mai dificil să captivezi tinerii sau să-i faci interesaţi de o viaţa spirituală?

Practic pastoraţia tinerilor de douăzeci şi cinci de ani. Am învăţat să evaluez dorinţa spirituală a tinerilor. Există în zilele noastre mulţi tineri care nu manifestă nici un interes pentru credinţă. Aceasta ţine mai mult de o influenţă exterioară care acţionează asupra lor decât de o indiferenţă reală. Eu cred că tinerii sunt deschişi chestiunilor credinţei cu condiţia să ne străduim să le oferim un discurs care să-i atingă şi să le mişte inimile. De asemenea este capital să li se comunice tinerilor o experienţă spirituală autentică. În acest caz vor veni bucuroşi. Aceşti tineri refuză pur şi simplu formele insipide, depăşite sau convenţionale, în spatele cărora ei nu simt nici o viaţă autentică, ci doar o rutină. Ei caută acolo o realitate autentică şi nu o integrare.

Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie, aţi întâlnit mari dificultăţi personale. În ce sens?

Atunci când am intrat în mănăstire voiam,ca şi regele din parabola lui Isus, să plec la război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele. Mă încredeam în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. Dar n-am acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe. Am eşuat evident căci lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă. Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale, cea a îndurării.

Ce v-a ajutat cel mai mult?

Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea interioară. Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi vitalitate.

Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană?

Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză. Am învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a căuta calea care conduce la centrul meu intim. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în mod esenţial omului. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. Şi, în acelaşi timp, am învăţat de la Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. De fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea nu corespunde spiritului lui Isus. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de dezvoltare a oamenilor. A pleca la drum spre spiritualitate, înseamnă a găsi adevăratul sine. Însă pe acest drum, trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze realitatea sa proprie, cu părţile ei de umbră.

Aţi mai spus că nu ar trebui să intre în mănăstire decât oamenii care au gustul vieţii. Pentru ce este această realitate aşa de importantă?

Pe parcursul întâlnirilor(lecţiilor) pe care le ţin la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi călugări nu şi-au ales calea spirituală pentru că ar fi căutat bucuria vieţii. Ei au fugit de viaţă. Cel care intră în mănăstire pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi găseşte acolo o cale liniştită poate să-l găsească pe Dumnezeu cu mare dificultate. Evanghelia lui Ioan spune despre Isus: „În El era viaţa”(Ioan 1,1) şi în prima epistolă a lui Ioan se poate citi: „În Cristos a fost arătată viaţa” (1Ioan 1,2). Numai cel care caută viaţa o va găsi. Se poate spune chiar: numai cel care caută viaţa o va găsi din abundenţă. Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi din ea nici o viaţă. Nu ar mai fi vestit Cristos, el provocatorul vieţii, ci o imagine de Dumnezeu auto-fabricat.

Unii tineri visează să „trăiască în cer” cât mai repede posibil: adică să devină un om spiritual. Ei urmăresc adeseori acest ideal într-un mod foarte radical.

Când tinerii sunt numai „spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele lor spirituale, eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. Dar în acelaşi timp îi întreb despre viaţa lor concretă, despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum reuşeşti în munca ta? Cum merg studiile tale? Cum sunt relaţiile tale?” Insist asupra vieţii lor concrete pentru ca ei să nu desprindă ci să integreze spiritualitatea lor în cotidian. Altfel spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii cotidiene, riscând să se învârtă într-un mod narcisic în jurul lor înşişi. La unii tineri instabili care sunt în căutare de spiritualitate percep pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se ocupa prea mult de ei înşişi.

În afară de aceasta, să amintim încă un pericol menţionat deja mai sus: în cazul în care mă văd prea ideal, voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini ideale. Aceste particularităţi negative reprimate vor izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le voi proiecta asupra altor oameni, opunându-mă lor şi condamnându-i.

Sprijinindu-mă pe propria mea experienţă pastorală pe lângă preoţi, călugări şi laici credincioşi, am constatat că există în viaţa umană două forţe fundamentale care se opun idealului pe care ni l-am făcut despre persoana noastră şi pe care încercăm să-l refulăm: agresivitatea şi sexualitatea. Dificultatea constă în aceea că noi folosim toată energia noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste forţe puternice în timp ce rezultatul este extrem de aleatoriu.

Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate, în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai periculoase pentru salvarea oamenilor?

În toate culturile sexualitatea este percepută ca ceva fascinant, dar în acelaşi timp, ea poate deruta oamenii. Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere proprie care le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. Dar refularea sexualităţii îşi are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea considerată de secole de către morala sexuală a Bisericii catolice romane. Ea s-a ocupat prea mult de reprimarea sexualităţii în loc să se ocupe de transformarea ei. N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate, ceea ce mistica a făcut întotdeauna.

Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi mistică este de neconceput!

În mistică ca şi în sexualitate se vizează un extaz, este vorba de a-şi abandona propriul eu şi de a se uita pe sine. În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om, dar în această iubire umană, se poate presimţi şiiubirea infinită a lui Dumnezeu. În mistică, eu caut această experienţă cu Dumnezeu, adică unirea cu Dumnezeu. Să nu uităm că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj erotic, pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea ce dă Dumnezeu omului atunci când este una cu El.

Cum poate tânărul să dobândească o noţiune sănătoasă despre sexualitate în Biserică sau în familie când acest subiect este tabu, cum este cazul adeseori, şi dacă păcatul în acest domeniu este „supraestimat”?

Este esenţial ca tânărul să-şi trateze sexualitatea în bucurie şi să o considere ca dar de la Dumnezeu. Dar în acelaşi timp, el trebuie să înveţe să rămână liber vis-a-vis de sexualitatea lui şi să înveţe că nu trebuie să se lase determinat de ea. Pavel spune despre sexualitate: „Totul îmi este permis; dar nu totul îmi este profitabil. Totul îmi este permis dar înţeleg să nu mă las dominat de nimic!” (1 Co 6,12). Sexualitatea este bună. Dar ea nu trebuie să mă influenţeze. Altfel ea mă poate domina şi dezorienta.>

Să evocăm cea de-a doua forţă care este agresivitatea. O putem întâlni şi în Biserică?

Mai întâi trebuie să spunem că agresiunea este forţa care clarifică raportul de proximitate şi de distanţă. Agresiunea înseamnă: a se apropia de ceva, a apuca ceva, a lua ceva în mână. Agresivitatea nu trebuie în nici un caz să devină agresiune de sine, cum apare adesea în forme agresive de pietate şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva altuia.

Care sunt cauzele acestor forme degradate ale agresivităţii în viaţa spirituală?

Rădăcinile acestor atitudini , în care omul este foarte agresiv împotriva sa – şi, foarte adesea, în numele lui Dumnezeu, împotriva altuia -, provin de obicei din experienţa singurătăţii interioare. Oameni care nu s-au simţit bine veniţi ca şi copii îşi dirijează ura pe care o simt contra părinţilor împotriva lor înşişi. Ei sunt agresivi şi distructivi contra lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi pe ei înşişi.

Dar perfecţionismul nu este o anume formă de agresivitate contra sine însuşi?

Perfecţionistul ar vrea să facă eradicarea cu violenţă a tuturor defectelor sale. Este inuman. Căci omul nu este Dumnezeu, el este om. El este deci o fiinţă comportând slăbiciuni şi o parte de umbră. Numai când omul se acceptă pe el însuşi, cu tot ce se află în el, numai atunci poate să se transforme şi să urmeze calea sa interioară. Cel care luptă împotriva tuturor defectelor sale face o fixaţie asupra lor şi nu va putea să scape de ele. Defectele vor genera o forţă contrară atât de intensă încât omul se va afla dezarmat în faţa lor sau din ce în ce mai feroce împotriva sa şi aceasta va conduce la o duritate faţă de sine şi mai mare şi, în consecinţă, şi împotriva altuia.

Mulţi oameni v-ar replica în acest context, făcând referinţă la cuvântul lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi ca şi tatăl vostru!”

Cuvântul grec folosit de Matei(5,48) este teleios. Aceasta vrea să însemne „desăvârşit, orientat spre un ţel, complet în întregime ”. Isus nu vizează omul perfect. El arată mai degrabă că omul care a făcut experienţa, în rugăciunea sa, a statutului său de fii şi fiice ale lui Dumnezeu este capabil să adopte o nouă atitudine. Şi comportându-se de o nouă manieră, el participă la viaţa lui Dumnezeu, face experienţa misterului lui Dumnezeu. Deci, nu numai rugăciunea, ci şi comportamentul conduce la experienţa lui Dumnezeu. Şi invers, o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu conduce la o reînnoire în atitudine şi acţiune. Isus nu vizează omul lipsit de greşeli, ci omul nou, marcat de Duhul lui Dumnezeu şi, în consecinţă, capabil să iubească şi pe vrăjmaşul lui şi capabil să vindece falia care traversează societatea oamenilor.

Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin?

Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de tată. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un sens unei ordini salvatoare. El va găsi întotdeauna ordinea exagerată. Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele rigide. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. Dacă se doreşte să fie ajutat, nu se va putea interveni direct contra agresivităţii lui. Din contra, este important să se adreseze acestei persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi.

Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă. Puteţi să dezvoltaţi această idee?

Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în conştiinţă. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. Persoane care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos, nu numai cu ei înşişi, ci şi cu alţii. Furrer, un terapeut elveţian, a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată.” Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea oamenilor pioşi, care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi insultându-i ca pe nişte laxişti moral. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina aceşti oameni pioşi.

Pe lângă conştiinţa austeră, există şi o conştiinţă anxioasă sau scrupuloasă. Este vorba de aceeaşi problemă?

Da, conştiinţa scrupuloasă este o formă de agresivitate. Respectivul se judecă în mod constant pe sine. Cea mai mare parte a oamenilor scrupuloşi pe care i-am cunoscut se învârt mereu în jurul sexualităţii lor. Ei se învinuiesc pentru că au, împărtăşindu-se, halucinaţii sexuale vis-a-vis de preotul care le dă împărtăşania. Îşi trăiesc inconştient sexualitatea crezându-e obligaţi să meargă să se confeseze frecvent iar preoţii lor sunt adeseori iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema sexualităţii.

De ce întâlnim atât de des o spiritualitate rigidă la oameni foarte spirituali la care totuşi cunoştinţele spirituale nu lipsesc şi care ştiu de asemenea că Dumnezeu este plin de îndurare( milostiv, în franceză „misericorde” n.trad.)?

Trebuie să facem distincţie între imaginile noastre despre Dumnezeu conştiente şi cele inconştiente. În mod conştient noi credem în general în îndurarea divină. Dar în inconştientul nostru se găsesc şi imaginile din copilăria noastră: imaginea unui Dumnezeu judecător şi sever, imaginea unui Dumnezeu contabil, imaginea unui Dumnezeu arbitrar. Aceste imagini divine au cauza lor nu mai întâi în educaţia religioasă, ci în experienţa pe care am trăt-o cu tatăl şi cu mama noastră. Şi contra acestei trăiri ale experienţei primitive, cunoştinţele teologice nu au adesea nici putere.

Ne puteţi da un exemplu de o asemenea proiecţie?

Aşa cum v-am menţionat deja, omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe care a avut-o cu tatăl şi cu mama sa. Când tatăl nu i-a inspirat încredere, omul manifestă neîncredere faţă de Dumnezeu. Căci în inima lui, el are sentimentul că Dumnezeu se opune arbitrar dorinţelor lui, refuzându-i totul. Aceste proiecţiuni maladive nu se pot vindeca decât prin întoarcere la sursă care este cea a experienţei copilăriei. Trebuie să se trăiască din nou aceste experienţe pentru a putea apoi scăpa din ele. Avem nevoie de agresivitate pentru a da afară din suflet aceste imagini negatoare ale vieţii. Numai astfel se poate regăsi terenul pentru a primi imaginile biblice salvatoare.

Care sunt aceste imagini salvatoare pe care i le propune Biblia?

Pe lângă experienţa deja menţionată a tatălui şi a mamei, există în noi o imagine arhetipică a lui Dumnezeu care traversează experienţa noastră individuală. Biblia ne arată aspectele salvatoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament există, de exemplu, în Psalmi şi Profeţi, imagini care anunţă iubirea maternă a lui Dumnezeu care iartă întregul popor şi pe fiecare în parte. Ne este prezentat ca un tată plin de îndurare care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă cu răbdare până când omul se întoarce spre el. Imaginile salvatoare ale Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu, când ca pe un tată care dă copiilor lui ceea ce au nevoie, când ca pe o mamă care ne oferă refugiu şi siguranţă, pacea şi patria. Mai mult, Dumnezeu depăşeşte toate valorile părinţilor noştri pământeşti.

Se spune adesea că, în trecut, Biserica a contribuit ea însăşi la crearea acestor reprezentări despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate?

Trebuie să distingem corect. Biserica însăşi, în globalitatea ei, n-a creat niciodată o imagine a lui Dumnezeu. Acestea sunt întotdeauna persoane concrete. Pe de altă parte, ceea ce este adevărat, este că Biserica a susţinut aceste imagini false despre Dumnezeu într-o teologie la baza căreia există mai multă frică decât încredere. A răspândi frica înseamnă a-şi asigura putere asupra oamenilor. Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită într-un mod subtil o putere asupra oamenilor. Din nefericire, Biserica n-a dat înapoi în faţa acestei tentaţii.

Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu, căci cineva căruia îi este frică de el va transmite si el această idee. Cunosc un mare număr de preoţi care au învăţat o teologie solidă, care au dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au crezut în teorie în îndurarea lui Dumnezeu, dar care totuşi, în inconştientul lor, s-au temut că şi Dumnezeu ar putea fi tiranic. Într-un asemenea caz, în pofida unei teologii corecte, acest om a transmis o imagine falsă despre Dumnezeu. Apoi, există un număr ridicat de răi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu care insuflă frica sau care abuzează de această imagine a lui Dumnezeu pur şi simplu pentru a cuceri puterea asupra altuia. Dar în general se poate spune că prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre Dumnezeu se găseşte în educaţia primită în primii ani de copilărie.

Aceste imagini false coincid adesea cu o severitate exagerată în chestiunile morale. După părerea dumneavoastră, unde se află pericolul rigorismului în viaţa spirituală?

Rigorismul face omul bolnav pentru că îl înfundă la a fi hărţuit în multe domenii. Rigorismul conduce la divizare în Biserică şi societate, pentru că oamenii rigorişti au dificultate în crearea unei comunităţi. Ori, Biserica este în mod esenţial o comunitate; şi ea nu poate închide ochii asupra acestei chestiuni. Unele comunităţi monastice care au primit numai membri rigorişti se dezagregă în puţin timp, dedându-se la lupte de tranşee. Denunţând cauzele rigorismului, avem în vedere, în final, viitorul Bisericii.

Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine, de umilinţă, de post, de cruce etc. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine?

În Evanghelia Sfântului Luca, Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6,36). A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine, a avea în sine o inimă pentru mizerie(nevoie), slăbiciune şi lipsă. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care, atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi.

Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”?

Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. A se trata bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. Din contra, eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise, ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi.

Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări de sine”. După el, aceasta este una din formele de imitare a lui Cristos. Sunteţi de acord cu Jung?

Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o cere Isus. În acest sens, Jung a tradus una din exigenţele importante ale lui Isus în limbaj psihologic. Sunt de acord cu Jung deci.

Continuaţi să constataţi că în rândurile preoţilor şi ale călugărilor se găsesc întotdeauna persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric?

Da. Şi aceasta mă sperie adeseori să văd că preoţi care timp de zeci de ani au proclamat mila lui Dumnezeu sunt nesatisfăcuţi şi nefericiţi lăuntric. Întâlnesc şi călugăriţe care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care, ajunse la bătrâneţe, sunt pline de amărăciune. Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele însele şi nici să facă dreptate aspiraţiilor lor. Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul, neglijând propriile sale aspiraţii vede că aceste dorinţe reprimate îl ajung din urmă într-o zi sau alta şi îl surprind prin intensitatea lor, la punctul de a le simţi ca deziluzii şi amărăciune. Şi dintr-odată el este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii lui. Adeseori întâlnesc şi oameni hărţuiţi interior şi care răspândesc această tulburare în anturajul lor. Există printre ei şi preoţi care,în acest fel, divizează comunitatea lor parohială. Alteori ceea ce mă sperie sunt persoanele care nu sunt lipsite de milă dar care sunt incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele însele sau vis-a-vis de altul.

Oare o persoană inaptă să lege relaţii umane normale ar trebui să se orienteze spre sacerdoţiu?

Ar fi fatal dacă numai tinerii inapţi să lege relaţii umane normale s-ar angaja să îmbrăţişeze o vocaţie sacerdotală. Ei ar idealiza incapacitatea lor relaţională alegând celibatul. Dar nu acesta este sensul celibatului pentru împărăţia cerurilor (cf. Mt 19,12) aşa cum îl înţelege Isus. Nu poate trăi acest celibat pentru împărăţie decât cel care este capabil să lege şi să provoace relaţii. Desigur, tinerii care vor să devină preoţi nu sunt obligaţi să fie deja maturi. Dar trebuie ca ei să fie apţi pentru a se angaja pe calea maturităţii.

Spuneaţi că aţi fost înspăimântat să întâlniţi oameni pioşi care erau în acelaşi timp nemiloşi. Unde întâlniţi asemenea oameni?

Adesea când aud oratori care judecă nemilos pe altul. Sau când primesc scrisori de la persoane care îmi urează să mă duc în infern. Atunci mă întreb ce agresivitate se poate camufla în această pietate. Pot aceşti oameni să creadă în Dumnezeu când ei doresc ca cel mai mare număr posibil să ajungă în infern? Există ceva eronat în acest comportament. Este teribil tot ceea ce au trebuit să reprime în ei pentru a se dovedi atât de duri!

Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii, înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure!

Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3,4). Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini, îl omoară. Într-un climat de legalitate absolută, evident nu se poate trăi, se lâncezeşte şi se moare.

Pe de altă parte, dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. În ce fel este ea utilă creştinilor?

Aşa cum am spus, agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit, eu trebuie şi să-l iert.

Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea?

Este adevărat. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare. Iertarea, într-adevăr, nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. Atitudinea ta mi-a făcut rău. Dar este problema ta. Nu-ţi fac nici un reproş. Doresc să-ţi găseşti pacea.” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare, eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte, atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea.

Agresivitatea nu se raportează numai la iertare. Aţi putea să ne daţi un alt exemplu în care un creştin îşi poate manifesta agresivitatea?

Mulţi sfinţi şi-au trăit agresivitatea lor. Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze cauzei oamenilor şi Împărăţiei lui Dumnezeu. Cel care se angajează cu pasiune în slujba Bisericii, a fericirii umanităţii, pentru pace şi pentru dreptate, îşi trăieşte pozitiv agresivitatea sa. Agresivitatea este un impuls permanent în a nu mă relaxa în angajamentul meu. Însă trebuie să fim foarte atenţi să nu ne prăbuşim în amărăciune. Dacă eu devin amar trebuie să văd în aceasta un avertisment, căci agresivitatea se poate întoarce împotriva mea. Trebuie să mă examinez cu regularitate pentru a şti dacă sunt atent la persoanele contra cărora trebuie să lupt pentru a instaura structuri de dreptate şi dacă le iubesc cu adevărat. Altfel agresivitatea mea va deveni destructivă.

Voi cita un al doilea exemplu pentru a ilustra în ce fel agresivitatea îmi oferă un spaţiu vital. Să ne amintim că Isus nu a ajutat pe toată lumea. El s-a îngrijit şi de el însuşi; este o descoperire importantă pentru mine. Eu nu sunt Dumnezeu şi, în consecinţă, nu pot numai să dau fără măsură. Eu trebuie şi să fiu capabil să accept să primesc. Am nevoie de timp pentru a intra în contact cu sursa care ţâşneşte în mine. Dacă am bucurie să fiu aici pentru altul în ideea de a-i veni în ajutor este bine. Dar dacă simt în mine o anumită asprime şi o anumită amărăciune ţine de responsabilitatea mea să-mi apăr propriile limite. Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este semnul egoismului meu ci semnul iubirii mele de aproapele; încerc să-mi fixez limite pentru a fi capabil să dau mereu.

Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi şi să te accepţi, inclusiv în limitele şi deficienţele tale. Undeva se spune: „omul trebuie să-şi găsească propria sa valoare personală.” Pierderea sentimentului de stimă de sine este problemă numai a epocii noastre?

Din toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă de sine. Vedem aceasta în cazul lui Zacheu care era de talie mică şi care, în consecinţă, îşi compensa complexul de inferioritate câştigând mulţi bani. Isus l-a vindecat acceptându-l necondiţionat, arătându-i „consideraţie”. Aceasta l-a condus să dea jumătate din averea sa săracilor.

Cum să facem distincţie între terapia creştină şi terapia pur psihologică?Aceasta din urmă vizează adesea acceptarea de sine fără altă ambiţie şi fără altă evaluare.

Cu siguranţă este esenţial să privim orice lucru în noi fără a face imediat evaluare. Aceasta este. Trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Dar al doilea pas constă în aceasta: în care perspectivă vreau eu să mă dezvolt? Şi în această a doua etapă idealurile creştine joacă un mare rol. În viaţa mea eu trebuie să devin din ce în ce mai mult imaginea unică pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre mine. Şi eu trebuie să exprim ceva din mentalitatea lui Isus fără a încerca să-l copiez în mod nechibzuit. Însă relaţia mea cu Isus cere de la mine ca eu să cresc şi să mă transform.

După mine, o caracteristică a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo, pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă. Mă întreb cu privire la misiunea mea: care este misiunea mea, vocaţia mea în această lume? Ce sarcină am eu de îndeplinit? Aceasta mă obligă să ies din mine însumi. Viaţa mea trebuie să devină fecundă, lăsând o urmă originală în lume. Ceea ce contează în primul rând pentru această urmă individuală nu este o performanţă. Trebuie ca eu să iradiez(exprim) un aspect al lui Dumnezeu pe care numai eu singur sunt în măsură să-l propag.

Sensul terapiei creştine este ca o persoană să se dezvolte în imaginea originară şi nealterată pe care şi-a făcut-o Dumnezeu în mine despre el. Aş putea exprima aceasta reluând cuvântul lui Cristos: „Nu trebuia ca Mesia să îndure aceste suferinţe pentru a intra în slavă [doxa]  (Lc 24,26). Trebuie ca eu să mă dezvolt traversând grijile şi conflictele acestui timp pentru a intra în starea(doxa) pe care Dumnezeu a gândit-o pentru mine.

Să mai rămânem la iertare, pentru că exercită o mare influenţă asupra sănătăţii sufletului meu. În ce măsură această capacitate de a ierta depinde de evenimentele din propria mea copilărie, de exemplu de experienţa, trăită în propria mea familie, a iertării?

Cel care a trăit într-un fel necondiţionat această acceptare din partea părinţilor săi va avea mai multă facilitate în a ierta decât cel care s-a simţit în permanenţă respins. Totuşi iertarea se învaţă. Nu suntem determinaţi pe viaţă de copilăria noastră.

Ce amploare trebuie să ia iertarea, de exemplu într-o familie, pentru a avea sens de ambele părţi?

Voi repeta probabil ceea ce am spus deja răspunzând la problema referitoare la agresivitate. Trebuie ca eu să iau în serios sentimentele mele, suferinţa ca şi mânia mea. Această mânie creează o distanţă bună faţă de celălalt. Multe vătămări se produc datorită faptului că bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă şi că se produce o confuzie în emoţiile lor, aşa încât ei se „înăcresc” unul pe altul. De asemenea prima etapă a iertării este să iau distanţă faţă de ofensatorul meu. La a doua etapă deja îmi recunosc mânia datorită căreia am luat distanţă faţă de ofensatorul meu. În cursul celei de-a treia etape eu trebuie să înţeleg corect pentru ce raţiune a acţionat celălalt astfel, cea ce mă duce la sesizarea motivelor acţiunii sale. Şi abia în cursul celei de-a patra etape se produce iertarea efectivă prin care renunţ la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi astfel mă eliberez lăuntric. Ar trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt  pentru ca el să regăsească pacea. Eu sunt astfel reconciliat cu existenţa mea. Iertarea este salvatoare înainte de toate pentru mine căci mă eliberează de ceea ce mi-a făcut celălalt. Dacă nu pot să-l iert pe cel care m-a rănit eu sunt legat mereu de el. Unele persoane nu vor fi deci niciodată vindecate pentru că ele nu pot ierta. Dar în iertare trebuie de asemenea găsite căi rezonabile. Odată, doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. De cum s-a terminat ultima ceartă, soţia a venit să-l caute pe soţul ei pentru a-i cere să o ierte imediat în numele lui Cristos. Soţul a văzut roşu, natural, pentru că, în ochii lui, era un gest total neadecvat. Celălalt are nevoie de timp şi spaţiu pentru a lăsa mânia să izbucnească. Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă. Când ei se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească, unul din ei merge să caute lumânarea şi o aprinde. Pentru celălalt este o invitaţie. Adesea nu se poate începe imediat pentru că convorbirea imediată pe tema în discuţie ar provoca alte răni. Aceşti soţi procedează de o manieră avizată.

Cum se poate omul ierta pe sine însuşi? Cum putem rupe cercul vicios al autorănirii?

Aşa este, unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi. Ei vin să se confeseze pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu, dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. A te ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. Aceasta cere şi umilinţă. Se întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea ideală şi nu se pot ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Ele preferă să ţină la ideile lor şi, în consecinţă, sunt incapabile de a se schimba.

Singura condiţie care îmi permite să mă iert este credinţa în iertarea lui Dumnezeu şi experienţa acesteia. Însă eu spun multor penitenţi care vin să se confeseze: „Dacă Dumnezeu te iartă, şi tu trebuie să te ierţi. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui Dumnezeu!” A se ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de culpabilitate, să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează şi să se accepte ca cel care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel care a devenit aşa cum este în prezent.

Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. Până la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos?

În Biblie, visele sunt limbajul lui Dumnezeu. Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. Visele îmi arată ceea ce sunt; ele îmi descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. Unele vise îmi indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală. Alte vise sunt pline de promisiuni. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu. Când visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. Şi există şi vise religioase care îmi reconfortează credinţa. În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui Dumnezeu ca lumină, sau în simboluri(de exemplu în simbolurile Bisericii sau în  cuvinte pe care le aud dintr-odată). Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme.

Putem spune, de exemplu, că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta mai mult propria conştiinţă?

În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient, ceea ce nu era cazul altădată. Ei cerceteazã visele, psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. Eu ţin de exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu inconştientul lor, altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra colaboratorilor lor. Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul lor, de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt instinctul lor de distrugere. Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel.

(Anselm Grun , Le tresor interieur,
Editura Fidelite, Namur-Paris
pag.97-122,
traducerea îmi apartine, VJ)

Pentru listare economica apasati aici

Salt la inceputul paginii